Fragmente de jurnal
23nov2009:Acesta este Danutz, ghitaristul. Si dumnealui zice ca fiecare se naste cu un scop, care se manifesta in constiinta copilului. Apoi vine personalitatea schimbatoare si se alege un terci.Ma gandesc si eu, caprostu cum zice Creanga, ce naiba imi placea mie sa fac cand eram mic. Ca acum nu prea imi mai place nimic. Am sondat, si-mi dau seama ca-mi placea sa ma joc, ca orice copil de altfel, in rest…nu imi placea deloc sa fac ceea ce trebuia sa fac, orice ar fi fost. Nu-mi placea sa cant la pian, nu-mi placea scoala, nu-mi placea sa-l ajut pe bunica-miu, nu-mi placea sa citesc, toate astea erau al dracului de plictisitoare, fiindca nu mi se pareau absolut deloc interesante. De fapt cel mai mult mi-a placut de Lorena, vecina mea mai mare ca mine, si fiecare moment langa ea era mai interesant decat toate sonatele si sonatinele pe care le stiam la pian. Ca sa trag o concluzie, cred ca lucrurile nu s-au schimbat. Nu-mi place nimic din ceea ce fac. Singurele momente cand simt ca ma incalzeseste vreo activitate, este cand fac ceva care n-ar trebui sa fac, mai ales in timpul cand ar trebui sa fac altceva.In felul asta, imi place uneori sa cant la chitara sau sa scriu cate ceva. Probabil ca nu sunt prea talentat nici la una nici la cealalta cu toate ca mi-as dori, fiindca cred ca oricine ia chitara in mana sau umple o pagina are uneori fantezii cu el drept cantaret sau scriitor. Si eu cred ca undeva adanc imi doresc sa fiu cantaret sau scriitor. Oricum,mi-ar place ce mai. Mai cred ca eu am fost zamislit pentru viata, ceva in mine ma impiedica sa fiu linistit si, daca sunt intr-un loc ,ma indeamna sa fiu in altul si tot asa, pana cand setea de viata este domolita temporar si "lumea se umple numai de iubire".Vorbesc de cum sunt si nu de cum par. Din cauza asta,nicaieri nu ma pot simti acasa si asta imi aduce aminte de cantecul lui Dinica: „sunt vagabondul vietii mele”.Oricum ,chiar si asa cred ca exista tipuri de viata care se pot mula pe un astfel de caracter,de exemplu: actor,cantaret,ma rog,artist (si chiargigolo,ca in cartea lui Bruckner). Si acum mi-a venit o idee, privindu-l pe Danutz…Un artist e un om caruia nu-i e frica sa-si arate limitele. Si cred ca asta e valabil pentru orice om adevarat. Ce rost ar avea sa ni le ascundem? Cred ca limitele dau farmec omului, reprezinta insasi umanitatea lui.Cei mai nesuferiti oameni sunt cei care isi trateaza limitele ca si cum nici n-ar exista si ajung sa creada ca sunt ei perfecti. Oamenii comunica, se inteleg si se pot ajuta reciproc atunci cand isi prezinta limitele unul altuia. Daca lumea asta ar fi buna atunci nimeni nu s-ar teme de lucrul asta si oamenii ar fi mai relaxati.
30nov2009:alaltaseara la show la Nicoleta am cunoscut un personaj interesant-Cornelush. De cum am intrat sa ma prezint mi-a spus ca ma cunoaste de undeva, ceea ce nu era si cazul meu.Vesnic pus pe bancuri, provocator in schimbul de replici, cu aer nostalgic si talent de folkist.Tin minte ca ,privindu-l m-a uimit modestia lui si faptul ca nu-si baga in seama egoul. Un om cu un ego mic mic.
Am gasit clipul de care mi-a spus Tutu, cu Timpuri noi in Toronto, foarte recent. Intr-adevar, ce mult a slabit Artanu’.Ca de obicei imi vin in minte ganduri dramatice si prapastioase.Da-i Doamne sanatate.
Ieri am terminat cartea lui Maitreyi. Ce frumos scrie.Cu adevarat cuvinte prin care cel care le-a scris renaste in sufletul celui care le citeste. Cred ca tendinta de a scrie vine si de la dorinta de a dainui dincolo de moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu