cineva crede ca

Femeile înţeleg totul; ele nu se înşeală decât atunci când gândesc. o paler

The telling of jokes is an art of its own, and it always rises from some emotional threat. The best jokes are dangerous, and dangerous because they are in some way truthful.
I urge you to please notice when you are happy, and exclaim or murmur or think at some point, "If this isn't nice, I don't know what is."
We're terrible animals. I think that the Earth's immune system is trying to get rid of us, as well it should.
If I should ever die, God forbid, let this be my epitaph:
THE ONLY PROOF HE NEEDED
FOR THE EXISTENCE OF GOD
WAS MUSIC
kurt vonnegut

De fiecare dată când înveţi pe cineva, învaţă-l să se îndoiască de ceea ce-l înveţi. Ortega y Gasset

De fapt, cum relationam noi cu lumea? incercam sa controlam situatiile, ca sa nu fim luati prin surprindere si sa ne simtim in siguranta, sa avem un sentiment de control, ceva, cat de cat. Si pentru asta, ce facem? Interpretam. Interpretam tot, cautam explicatii, ce vrei. Interpretarile noastre sunt subiective, pentru ca pentru o anumita situatie e foarte posibil ca diferiti oameni sa aiba diferite interpretari-explicatii. Deci interpretarile noastre tin pe de-o parte de obiectul de interpretat si pe de-o parte de noi insine, adica, vorbind despre cutare lucru, vorbim de fapt despre noi, destul de multisor. Adica proiectam pe lucrurile exterioare noua, lucruri interioare, sau, cum zicea cineva, vedem in exterior ceea ce ne framanta in interior. Deci, asa relationam noi cu lumea, asta e lipiciul, adezivul intre om si lume. Bineinteles, daca ramane predominant sau doar a doua parte se cheama paranoia. Daca e predominant sau doar prima, se cheama obiectivitate, ceea ce la urma urmei e de dorit, inseaman intelepciune, inseaman ca ai devenit asa de vast, incat nimic nu mai coaguleaza in jurul tau, nu mai ai nci un nucleu, esti total topit in plasma generala, de personalizat, deindividualizat, defiintat, ceva gen nirvana.
Si totusi sunt unele momente cand interpretarile nu te mai intereseaza asa de mult, nu le mai dai asa o importanta de mare ca de obicei, adica ele inceteaza sa-ti mai fie ghid in viata. Simti asa, ca la urma urmei toate ti-s egale, si ca ele nu mai conteaza pentru tine, ceea ce simti tu in momentul ala, e superior, e senzatie pura, fara explicatie. Aproape ca vizualizezi toate interpretariele, o apa si-un pamant, si deasupra, un ceva independent de ele, desprins, invulnerabil la interpretari, solid. In momentele alea, e extrem de reconfortant cand simti ca lucrurile nu conteaza chiar asa de mult pe cat credeai, iti dai un restart, iesi din cadrul cu care te-ai obisnuit, vezi din alta perspectiva. Si iti dai seama ca e important sa stai drept fiindca e imposibil sa nu simti cum esti aspirat spre sus.

adunatuta de poezii;
Omar Khayyam – Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poem


Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul
unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa
straluceasca, oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca
“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi…

Noi cei de jos strigam catre tine
Avem nevoie de nenorociri
Cu cat mai mari cu atat mai bine,
Avem nevoie ca raul sa vina din afara,
Localizat strict sau chiar fatal,
Vrem sa ne amintim ce inseamna simtul tragic,
Sa suferi cu capul sus, sa fim sabotati uniti.
Avem nevoie sa stim ca nu exista mai bine,
Sa ne linistim in sfarsit, renuntand la cautari,
Renuntand la speranta, asezandu-ne acolo unde ne e locul: in varf.
Sa traim precum ultimii, sa fim buni unii cu ceilalti,
Sa renuntam la ambitii, si sa ne infratim ne chinuim sa ne aducem aminte cum era cand traiam ne chinuim sa ne aducem aminte daca mai traim, trebuie sa ne piscam tare ca sa vedem daca mai simtim ceva nu reusim sa ne dam seama ce sa intamplat intre timp ce sa intamplat de atunci cand traiam? amorteala sa stracurat intre oasele noastre precum frigul. lucrurile firesti ni se par acum extravagante. si daca in noi statea samanta? ce-am facut cu ea

Lying in a featherbed
will bring you no fame, nor staying beneath the quilt,
and he who uses up his life without achieving fame
leaves no more vestige of himself on Earth
than smoke in the air or foam upon the water.
Canto XXIV Divina Comedie

Inca din cele mai vechi timpuri meditatiile si gandurile marilor mistagogi au aratat ca ceea ce numim noi astazi viata (pe atunci numita timp) este explorare, cercetare sau incursiune, toate acestea spunand acelasi lucru. Omul este, mai spun ei, atoatenestiutor dar si, pe de alta parte, un neobosit si vesnic aflator, fara ca asta sa-l faca sa acumuleze vreo cunostinta, cunoasterea fiindu-i revelatie si senzatie resimtite dar imposibil de pastrat. Memoria ii poate spune doar cine este. Lumea (sau femeia) reprezinta marea enigma oferita nevoii sale de explorare, niciodata impacata, si vesnic se va intreba: cine sunt eu?
In ceea ce priveste viitorul, ei stiau deja ca, la sfarsit o vom lua de la capat, vom invata iarasi sa vorbim, si vom uita tot ce stiam. Vom scrie iar aceleasi carti, vom inventa iar aceleasi alfabete si vom vorbi iar aceleasi limbi, bineinteles altele. Credinta lor se baza pe faptul ca fiecare pas facut inainte este un pas facut inapoi, un lucru care se intampla fara vrerea omului, care-l apropie de inevitabil, in complicitate cu soarta noastra, aceea de a ne sfarsi odata, la fel ca o planeta sau ca o stea. Libertatea pentru ei era incompatibila cu omul, ceva de neindurat, o non-stare sau o non-existenta, atarnand sordida intr-un suflet de om. Era in schimb atuul divin.
Dezobisnuiti de exercitiul compasiunii, in ultimele lor cuvinte spuneau ca lumea e asa cum este, dar ca e frumoasa.