umilire

Ai impresia ca esti bun atunci cand faci un lucru generos? Nu, ce-am simtit in seara aceea n-as mai vrea sa simt. M-a dus cu gandul la alta seara, la fel de umilitoare pentru mine. Nu poti cere cuiva sa-ti faca pe plac, mai ales cand vezi cat de bine se simte. Si, din pacate tu nu te poti simti la fel de bine pentru ca nu esti facut din acelasi material. Si atunci incerci, si te amagesti ca o faci din iubire, din generozitate, joci un rol, te fortezi sa razi, sa dansezi, si in acelasi timp urli de durere. Sub zambetul tau in mintea ta iti spui ca esti groaznic pentru ceea ce faci. Si stii ca faci aceeasi greseala, aceea de a fi pe placul cuiva de dragul sau, din lasitate, din frica de a fi tu insuti, de a face fata singur la propria mizerie. Nu te simti singur atunci cand tu esti la pamant si ea este fericita? Nu te gandesti ca prezenta ta este inutila? Ca rolul tau e doar acela de a o proteja de privirile altora? Te multumeste acest rol? Bineinteles ca nu. Nu suntem generosi, nu suntem buni, si asta o simtim a doua zi, dandu-ne seama ca faptele alea bune sunt de fapt fapte rele, marinimiile lasitati, altruismul egoism, linistea haos.

Omul se naste ok. Nu stiu daca chestia cu pacatul original e adevarata, adica nu cred ca ne nastem bolnavi. Cred totusi ca traim ca sa ne vindecam. Adica, la un moment dat devenim bolnavi. Si asta din cauza ca, atunci cand suntem mici, nu suntem destul de copti, nu avem destul discernamant ca sa ne dam seama ce lucruri sunt bune pt noi, si ce lucruri ne pot face rau, si luam de bune multe lucruri care pana la urma ne fac rau. suntem vulnerabili, cu V mare. Mai departe, creierul nostru nu e de piatra, el e in continua interrelatie cu lucrurile inconjuratoare, cu ceea ce-i dam, cu ceea ce ni se intampla, si felul cum o luam. Astfel, raman urme, cate un pic, cate un pic, si imperceptibil, ne imbolnavim. Eram sanatoti si am devenit bolnavi. Astfel, cu contitia de a-ti fi dat seama de lucrul asta, ne ramane sa ne vindecam. Viata este un continuu proces de vindecare. Nu stiu cine ar putea spune ca n-a fost afectat, ranit, imbolnavit de nimic. Continuu proces de vindecare, in fiecare moment. Suntem nesatui de vindecare. Sa presupunem ca la un moment dat am reusi sa ne vindecam, what then? Probabil ca ne-ar ramane sa ne bucuram pur si simplu de sanatatea noastra, sau i-am invata pe altii cum sa se vindece, oricum pentru noi n-am mai avea mare lucru de facut.

cineva crede ca

Femeile înţeleg totul; ele nu se înşeală decât atunci când gândesc. o paler

The telling of jokes is an art of its own, and it always rises from some emotional threat. The best jokes are dangerous, and dangerous because they are in some way truthful.
I urge you to please notice when you are happy, and exclaim or murmur or think at some point, "If this isn't nice, I don't know what is."
We're terrible animals. I think that the Earth's immune system is trying to get rid of us, as well it should.
If I should ever die, God forbid, let this be my epitaph:
THE ONLY PROOF HE NEEDED
FOR THE EXISTENCE OF GOD
WAS MUSIC
kurt vonnegut

De fiecare dată când înveţi pe cineva, învaţă-l să se îndoiască de ceea ce-l înveţi. Ortega y Gasset

De fapt, cum relationam noi cu lumea? incercam sa controlam situatiile, ca sa nu fim luati prin surprindere si sa ne simtim in siguranta, sa avem un sentiment de control, ceva, cat de cat. Si pentru asta, ce facem? Interpretam. Interpretam tot, cautam explicatii, ce vrei. Interpretarile noastre sunt subiective, pentru ca pentru o anumita situatie e foarte posibil ca diferiti oameni sa aiba diferite interpretari-explicatii. Deci interpretarile noastre tin pe de-o parte de obiectul de interpretat si pe de-o parte de noi insine, adica, vorbind despre cutare lucru, vorbim de fapt despre noi, destul de multisor. Adica proiectam pe lucrurile exterioare noua, lucruri interioare, sau, cum zicea cineva, vedem in exterior ceea ce ne framanta in interior. Deci, asa relationam noi cu lumea, asta e lipiciul, adezivul intre om si lume. Bineinteles, daca ramane predominant sau doar a doua parte se cheama paranoia. Daca e predominant sau doar prima, se cheama obiectivitate, ceea ce la urma urmei e de dorit, inseaman intelepciune, inseaman ca ai devenit asa de vast, incat nimic nu mai coaguleaza in jurul tau, nu mai ai nci un nucleu, esti total topit in plasma generala, de personalizat, deindividualizat, defiintat, ceva gen nirvana.
Si totusi sunt unele momente cand interpretarile nu te mai intereseaza asa de mult, nu le mai dai asa o importanta de mare ca de obicei, adica ele inceteaza sa-ti mai fie ghid in viata. Simti asa, ca la urma urmei toate ti-s egale, si ca ele nu mai conteaza pentru tine, ceea ce simti tu in momentul ala, e superior, e senzatie pura, fara explicatie. Aproape ca vizualizezi toate interpretariele, o apa si-un pamant, si deasupra, un ceva independent de ele, desprins, invulnerabil la interpretari, solid. In momentele alea, e extrem de reconfortant cand simti ca lucrurile nu conteaza chiar asa de mult pe cat credeai, iti dai un restart, iesi din cadrul cu care te-ai obisnuit, vezi din alta perspectiva. Si iti dai seama ca e important sa stai drept fiindca e imposibil sa nu simti cum esti aspirat spre sus.

adunatuta de poezii;
Omar Khayyam – Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poem


Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul
unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa
straluceasca, oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca
“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi…

Noi cei de jos strigam catre tine
Avem nevoie de nenorociri
Cu cat mai mari cu atat mai bine,
Avem nevoie ca raul sa vina din afara,
Localizat strict sau chiar fatal,
Vrem sa ne amintim ce inseamna simtul tragic,
Sa suferi cu capul sus, sa fim sabotati uniti.
Avem nevoie sa stim ca nu exista mai bine,
Sa ne linistim in sfarsit, renuntand la cautari,
Renuntand la speranta, asezandu-ne acolo unde ne e locul: in varf.
Sa traim precum ultimii, sa fim buni unii cu ceilalti,
Sa renuntam la ambitii, si sa ne infratim ne chinuim sa ne aducem aminte cum era cand traiam ne chinuim sa ne aducem aminte daca mai traim, trebuie sa ne piscam tare ca sa vedem daca mai simtim ceva nu reusim sa ne dam seama ce sa intamplat intre timp ce sa intamplat de atunci cand traiam? amorteala sa stracurat intre oasele noastre precum frigul. lucrurile firesti ni se par acum extravagante. si daca in noi statea samanta? ce-am facut cu ea

Lying in a featherbed
will bring you no fame, nor staying beneath the quilt,
and he who uses up his life without achieving fame
leaves no more vestige of himself on Earth
than smoke in the air or foam upon the water.
Canto XXIV Divina Comedie

Inca din cele mai vechi timpuri meditatiile si gandurile marilor mistagogi au aratat ca ceea ce numim noi astazi viata (pe atunci numita timp) este explorare, cercetare sau incursiune, toate acestea spunand acelasi lucru. Omul este, mai spun ei, atoatenestiutor dar si, pe de alta parte, un neobosit si vesnic aflator, fara ca asta sa-l faca sa acumuleze vreo cunostinta, cunoasterea fiindu-i revelatie si senzatie resimtite dar imposibil de pastrat. Memoria ii poate spune doar cine este. Lumea (sau femeia) reprezinta marea enigma oferita nevoii sale de explorare, niciodata impacata, si vesnic se va intreba: cine sunt eu?
In ceea ce priveste viitorul, ei stiau deja ca, la sfarsit o vom lua de la capat, vom invata iarasi sa vorbim, si vom uita tot ce stiam. Vom scrie iar aceleasi carti, vom inventa iar aceleasi alfabete si vom vorbi iar aceleasi limbi, bineinteles altele. Credinta lor se baza pe faptul ca fiecare pas facut inainte este un pas facut inapoi, un lucru care se intampla fara vrerea omului, care-l apropie de inevitabil, in complicitate cu soarta noastra, aceea de a ne sfarsi odata, la fel ca o planeta sau ca o stea. Libertatea pentru ei era incompatibila cu omul, ceva de neindurat, o non-stare sau o non-existenta, atarnand sordida intr-un suflet de om. Era in schimb atuul divin.
Dezobisnuiti de exercitiul compasiunii, in ultimele lor cuvinte spuneau ca lumea e asa cum este, dar ca e frumoasa.

As vrea sa fiu noaptea pentru ca sa-ti vad somnul cu o mie de ochi.

motive sa radem

motive sa radem, sa cautam motive sa radem, rasul iese singurel, dai un ghiont si iese el, orice e destul de bun, lacul cu apa linistita, si adanc, si cu zambetul ala infipt pe fata, uitat, ce mai conteaza,jos cenzura jos cenzura, rasul e la putere, zambetul si ranjetul, fiindca noi facem asta, curatim cuvintele, le epuram, si gandurile si faptele, tot tot, scapam de toate contragreutatile, fiindca noi le luam de pe ele valul ala plin de seriozitate si intransigenta si moralitate si si si, deci, gata

miluta

Milutâ,
Ie-l pi Ticuțâ
Si du-ti cu el la mamutâ
Sâ-i facâ dunguțâ
Da sâ nu-l tragâ
Pre tari di puțâ
Câ faci căcuțâ.

bucati

Dupa conversatia de salon purtata in bucatarie, cele 2 tipe, colege, prietene, spuneti-le cum vreti, pleaca cu o promisiune de complezenta, de iesire in oras in aceeasi seara. Cu acelasi aer binevoitor el le conduce, le aprinde grijuliu lumina pe scara si isi zic "pa pa" plini de aparenta indiferenta si in acelasi timp de bunavointa amabila. Inchide usa cu zambetul tamp ramas inca pe fata. In scurt timp zambetul dispare si in locul lui incepe sa i se contureze in minte intrebarea: "oare cum reusesti sa fii asa de fals?". Ca tip, nu e nimic mai enervant decat ca 2 tipe frumoase sa te considere un bun prieten sau o persoana foarte cumsecade sau un om deosebit. Chestia asta e de-a dreptul degradanta. Se intreaba si el ce anume il face sa se comporte asa, adica amabilitate, bune maniere si glume crete in loc de flirt. E de-a dreptul exasperat de el insusi. Si totusi care mare tampenie o fi la originea comportamentului asta de-a dreptul aberant cu care nu se identifica absolut deloc si pe care il resimte ca pe o castrare? O, si in acelasi timp, cat de mult dispretuieste puritatea. Se gandeste ca o destul de mare contributie o are maica-sa, pe care de obicei n-o poate suferi. Da, femeia asta cu ideile ei de o naivitate dezarmanta despre lume, cu increderea ei in bine si frumos, cu sufletul ei de fetita, care vibreaza automat la amabilitate, bune maniere si sentimentalism. Nu, slava domnului, nu e pasionata de parapsihologie sau de manifestarile sufletului. Cateodata, ii dadea impresia ca de fapt e foarte realista, insa parca dintr-un fel de discretie inutila a tinut totdeauna sa-i cultive, fix pe dos, tot felul de valori foarte pretuite daca traiesti in oraselul copiilor sau la manastirea de maici. Desi, ultimul exemplu e discutabil. Sfaturile de genul: sa te porti frumos cu fetele, sa nu vorbesti urat, sa nu bei si sa nu fumezi auzi? erau la ordinea zilei. Simte cum amintirile astea il dezgusta. Toate cuvintele astea erau spuse fara pic de convingere dar pe un ton hotarat, si dadeau aerului pe care il respira un iz nesuferit de puritate, incat iesea rapid din casa afara, ca sa respire, hotarat sa nu mai calce pe acolo. Bineinteles, dupa cateva ore, neavand unde sa se duca, se intorcea acasa posomorat. Nu a reusit niciodata sa stabileasca cu ea un veritabil canal de comunicare, desi a incercat. De fiecare data insa, se lovea de acelasi zid indestructibil, pe care de fiecare data il intalnea in acelasi loc. Uneori incerca sa se catere pe el, si se trezea sustinand sus si tare lucruri in care nici el nu credea sau nu se simtea in stare sa creada, cu cat mai scandaloase cu atat mai tentante, iar faptul ca brava ii dadea mai apoi o senzatie neplacuta, umilitoare care se suprapunea pe senzatia de neputinta si de neintelegere. Bineinteles ca la un moment dat s-a maturizat, adica a renuntat complet la ideea ca poate vorbi cu maica-sa. Stop

Sinceritate frate, poate facultate si viata de noapte. Pentru ca odata trecuta ziua el prinde viata, viata din el il prinde de picior. Incet incet, isi aminteste de visele si dorurile sale, isi spune ca are cearcanul melancoliei. Si nu se poate abtine, fiorul masochist e inca acolo, se intreaba daca nu cumva bucuria serii ii vine tocmai din tristetea zilei, si cu cat mai trista e Ziua cu atat mai fericita e Seara. Deodata are timp, tot timpul, pentru orice, fara prioritati si fara neglijari. Are loc intalnirea cu el si cu Dumnezeu la lumina lampii. Inca putin si s-ar imbraca sa iasa la plimbare in parc. Odata ajuns in parc, ar intra pe poarta dinspre vale, ar vedea bancile si copacii, bineinteles podetul si groapa in care n-a fost niciodata apa. Si s-ar plimba, un picior inaintea celuilalt, unu doi trei... Fara ganduri, s-ar stradui sa nu se gandeasca la nimic, s-ar stradui sa priveasca pentru prima data bancile si trotuarele. Ar fi satul pana peste urechi de ganduri, aceleasi si iar aceleasi, si totusi parca totdeauna noi caci tentante. Ar simti cu tristete ca totusi nimic nu-l mai impresioneaza, ca degeaba a iesit in parc la ora asta ca sa dardaie inutil pe o banca umeda, si sa priveasca aceiasi copaci indiferenti. Ar constata cu amaraciune ca nu de asta avea nevoie si ca iar s-a lasat pacalit de al sau "cearcan de melancolie". Ce atata melancolie, e la moda oare, sau ce? S-ar gandi ca poate nici nu exista si si-a inventat-o singur ca sa-si dea si el un rost. Sau ca sa-si justifice lipsa de implicare in ceva, orice, care de fapt vine din lenea sa generala. Caci, bineinteles, altceva e sa spui ca ai "cearcanul melancoliei" decat ca esti un lenes mare mare ca ala din "muieti is posmagii"? Si totusi chiar si asa, si chiar si acum e gata sa accepte lenea. Nu poti spune ca lenea e chiar absurda, josnica si lipsita de orice noima. Lenea e mai presus de toate...interesanta..si adevarata. Un lenes e totusi sincer cu el, macar atata sa recunoastem. Bineinteles ea nu aduce nimic bun, caci putine lucruri au intensitatea pe care o are lenea, si ea sigur nu e buna. Ea niveleaza toate aspectele vietii, te face indiferent la bucurii si tristeti la fel ca si iubirea dar opus. Si atunci vine lenea la un capat, iubirea la celalalt si speranta intre nu? Cam asa ceva.. Ce bine e cand nu mai speri, s-a terminat cu premizele vreunui dezastru major, te simti independent, poti respira mai liber. Si, bineinteles, e vorba de-o libertate sordida, libertatea de a privi copacii, cu muschiul ala care se catara intotdeauna de la nord. Doamne si ciorile astea care survoleaza zona. Se gandeste ca i-ar prinde bine un gainat fix intre ochi. Ar fi sigur cel mai adevarat lucru din seara asta in care mai bine ramanea acasa, fiindca si-asa ii vine cam greu acum sa se mai urneasca de pe banca asta care acum isi da seama ca fusese bombardata de escadrilele cu cioc. Ideea asta ii venise mai demult, si anume ca are o inertie prea mare. Greu se apuca de ceva si greu se opreste. Sa luam ca de exemplu seara asta. I-a luat cinci ore sa se hotarasca sa iasa in parc, cinci ore de hotarari si deshotarari chinuitoare de parca de iesirea in parc ar depinde fericirea vietii si acuma nu se mai poate ridica de pe banca. Parca-i bine pe banca asta, parca e si mai cald un pic.. Doamne, si o totala lipsa de chef ca sa mearga acasa. Caci, bineinteles, intoarcerea ar insemna acceptarea esecului iesirii in parc, ar insemna luarea de la capat al aceluiasi sir inutil de iesiri in parc si intoarceri acasa. Fara nici un rezultat. Ha ha, si el care tocmai zicea de speranta. Mda, si-a pus mari sperante in iesirea in parc, de parca s-ar fi asteptat sa se-ntoarca acasa cu fericirea vietii in brate. Hm..ar trebui totusi sa se ridice. Incet, absent, cu o ultima sfortare, cu un ultim efort, inapoi..inapoi.
Hm, think about it. Motanul intra incet in camera, il privi cu atentie si intelese totul.

Cânul

Sunt propriul meu caine
In propriul meu habitat
Legat cu propriul meu lant
De propriul meu cap.

Mananc din propria mea troaca,
propriile mele laturi

Si cu propria mea laba,
ma scarpin la propria mea coada.

Stau in propria mea cusca
Merg pe propriul meu fan
Si ma gudur fericit
La propriul meu stapan.