piatra neamt

Am copilarit odata, in casa de piatra
A bunicilor mei de piatra.
Bunicul meu hranea in fiecare zi
gainile de piatra-cu pietre,
Iar pisicile de piatra se harjoneau de zor
in gradina, si uneori mai rupeau vrejurile
abia iesite din pamant..
Insa, chiar si asa, de fiecare data, toamna,
gradina se umplea cu plante de piatra.
Roadele lor de piatra le culegeam cu totii, cu sarg
Si nu lasam sa se piarda nimic, niciodata.
Fiecare piatra era la locul ei,
Fiecare uger de vaca umplea galeata ei de piatra.
Cainele ma recunostea, amandoi ne recunosteam, dupa ochi..
A-mpietrit si el, in tarcul lui de piatra,
in cusca lui de piatra, in troaca lui de piatra.

maria popescu

o iubesc pe maria popescu

mi-o imaginez in fel si chip

eu nu sunt ca voi, ca tot restu

eu o iubesc pe maria popescu

voi tot ce faceti e sa barfiti

vi se pare-amuzant, credeti ca stiti

ca maria-i usoara, ca maria-i o proasta

pe mine nu ma intereseaza parerea voastra

ce-nseamna pentru mine maria popescu?

e ca o floare, un simbol, un spectru

seara de seara adorm cu ea in gand

iar ziua-mi ghideaza pasii mergand

daca vreodata nu-s sigur pe mine,

vine maria si-mi spune ca-i bine

daca vreodata nu stiu ce sa zic

iar vine ea si-mi da un sarut

asa ca voi si cu tabara voastra

n-aveti decat sa vorbiti, ce ma doare

cand voi ramaneti cu ochii-n soare

eu ma-ntalnesc cu maria-n parcare

o iubesc pe maria popescu

si-i dau telefon chiar acum

chiar daca-i noaptea tarziu, suna, e bun

o iubesc nebuneste si-am sa i-o spun!

roman cu parfum de dude

Scrie ce vezi....un copac, doi, trei..trec strada..strident. Pe unul il cheama V pe altul I si pe altul D. Toti trei sunt frati, frasini sanatosi din mame paltini. Toti trei au intalnire cu iubitele lor Ma, A si Ga. Toate trei sunt fete frumoase de-ti iau ochii, fine, sensibile si asa mai departe. De departe, cei trei le fac semn cu creanga lor cea mai frumoasa, si, cand se intalnesc...aerul dispare...

urmeaza o scena pasionanta de amor pasionant pe care am s-o redau doar descriptiv, lasand la latitudinea fiecaruia sa-si imagineze tipetele, urletele, gemetele, pocniturile, sfaraielile, dojanele, insultele, incurajarile, amenintarile, implorarile si multumirile ce insotesc absolut totdeauna astfel de scene.

Dupa o placuta dupa-amiaza petrecuta impreuna, cei doi (trei, sase, ce mai conteaza) au iesit seara in parc la privit. Acrobatii pe iarba erau acolo si ii asteptau. Ei erau de asemenea acolo. Faceau acrobatii extraordinare, erau nemaipomeniti cand se ridicau, se sprijineau, se inaltau unii pe altii. O faceau over and over again. Alte specii citeau asezati pe aceeasi banca, avand dictionarul asezat totdeauna in dreapta iar rucsacul in stanga,citeau cu furie. Grupurile de scouti cu camasi rosii jucau rugby cu mingea de fotbal, oameni mari se jucau cu carliontii copiilor lor blonzi, fetitele alergau pe aci pe colo, si era placut sa-i privesti. Am spus placut, da, pe cat de placuta poate fi superficialitatea..

Isi sprijinea capul pe coapsa ei tare si mana ii aluneca pe sub fusta ei colorata si usoara. Nu se gandeau la nimic ci doar zaceau, incalzindu-se la soare ca niste reptile cu sange rece, refacandu-si puterile pentru a se putea ucide mai tarziu din nou. Isi ascultau, cu atata atentie cat permite o stare de visare, ritmurile: bataile inimii, rasuflarea, miscarile interioare cele mai intime, fiecare celula. Toate astrocitele, limfocitele si dendrocitele, toate se puneau de acord ca lumea e asa cum e, ca viata e asa cum e, ca iarba asta pe care stam e moale si creste incet-incet, ca bondarii, care roiau in jurul lor dupa polen, sunt disproportionat de mari pentru micimea aripilor lor...

"Memory is a mirror that scandalously lies. A strange echo, which stores its replicas according to some other acoustic than consciousness or expectatio. Memory weaves and traps us at the same time according to a scheme in which we do not participate: we should never speak of our memory, for it is anything but ours." Cortazar

In lipsa ordinii, ordinea este o crima. Fericiti cei care se pot ridica la inaltimea dezordinii din ei insisi, caci aceia vor gasi ordinea.

Paradisul vegetal

Totusi imi amintesc ideile. Era vorba de senzatii; cum ca prin cuvinte exprimam senzatii si... fiecare intelege ce vrea, pentru ca atunci cand e vorba de senzatii resimtite mai rar, limbajul e intotdeauna insuficient, cuvintele sunt imprumutate si mesajul adevarat aproape imposibil de transmis. Eficienta limbajului e maxima cand exprima intervalul de senzatii care e folosit cel mai des. Senzatia e ca intelegi, ca intrezaresti mai departe, in toate directiile, dar totul e foarte nesigur. Te gandesti: ok, pot sa intrezaresc ceva, dar cat de mult ar mai trebui ca sa ajung sa ma familiarizez cu noile privelisti si sa le controlez.

Stiu ca mi-am mai inchipuit tot felul de aforisme gen: A avea dreptate e un drog, sau A fi treaz e cel mai tare drog, sau Suntem de obicei ai multor altora, rar ai noua-insine.

Apoi am avut revelatia insignifiantei noastre. Am vazut totul de sus si am simtit cat de mic sunt, in imensitatea universului, si am zis ca omul e un fir de nisip constient. Si astfel, fiecare pas pe care-l facem, fiecare moment pe care-l trecem, traind totusi, devine culmea umilintei. Din cauza asta chiar avem nevoie de ceva mai inalt.

A, si mai era chestia cu luminita (de la capatul tunelului), care , nu-i asa, e simbolul sperantei sau asa ceva. Faptul ca o vezi, chiar neclar, e un lucru foarte imbucurator, dar tu totusi esti la fund, tocmai, prin contrast, si drumul pana la ea e intunecat. Bine, o intrezaresti, dar cat de mult mai trebuie ca sa ajungi la ea, ca sa o asimilezi in tine, sa te balacesti in ea. Luminita nu e sfarsitul, e inceputul, e nasterea, si totusi nu o intrezarim decat in momente de maxima intensitate, ca si cum sfarsitul nostru aici ar fi inceputul acolo. E clar, nu suntem facuti pentru asa ceva, putem doar intrezari acele taramuri indepartate, si asta de obicei trisand. Si totusi stim ca ele exista, si ca se poate trai acolo. Paradisuri indepartate...paradisul meu in seara aceea nu era luminos, pur si simplu nu puteam sa mi-l imaginez cu cer albastru cu norisori, soare prietenos, ma rog, alb si pufos, sau acea lumina orbitoare pe care o rezimti intens...nu, paradisul meu era verde inchis si foarte vegetal, apasator, alunecos si umed, ca un tunel printr-o vegetatie exotica necunoscuta...

„Nu vă daţi pe mâna literaturii dacă, având sufletul neguros, sunteţi ademenit de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decât suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi voi înşivă” Cioran