Traia odata, in timpuri stravechi, pe niste meleaguri pe care demult nu a mai calcat picior de om, o salcie plangatoare ce crestea la malul unui lac. De o vreme, pe lacul doldora de pesti incepuse sa umble un baietan, vaslind in barca lui. Trecand pe langa mal, simti mrejele salciei cum il mangaiau pe cap si pe umeri, odata, de doua ori, incat, intr-o zi s-a oprit si a intrebat: Salcie draga, cu fir de naframa, cui duci tu dorul, sa-ti fiu eu odorul? Salcia atunci ii raspunse: Draga luntras, cu pieptul poznas, cand treci tu pe langa mine, simt cum bucurie-n frunze-mi vine. Salcia ii napadise gandurile, se gandea la ea zi si noapte, dimineata cu bucurie in suflet, iar seara cu tristete in suflet, salcia nu mai era o salcie ca oricare alta, ci devenise o parte din sufletul lui, si de fiecare data cand salcia ii mai spunea ceva, atunci cand vorbea cu acea parte din sufletul lui(si facea asta oricand vroia, fara nici o dificultate) el se bucura si pestii parca i se prindeau singuri in undita, aproape ca ii sareau in barca, pesti pe care la randul lui ii daruia satenilor, la fel si bucuria nici nu stia exact de unde-i venea(incerca sa nu se gandeasca) si o dadea in jurul lui unui om, unui caine, unui fluture sau unui copac, fara sa faca prea mare diferenta intre ei. Insa bucuria lui astepta alta bucurie si atunci cand cuvintele salciei lui nu mai veneau (le astepta in fiecare zi incepand cu ora 2 dupa amiaza) se intrista amarnic si in minte ii aparea un gand nelinistitor si se simtea el insusi ca o salcie care se misca in voia vantului. Isi schimbau cuvinte frumoase de cate ori se vedeau, insa stiau ca dragostea intre o salcie si un om nu poate exista, dar tocmai asta ii facea sa se doreasca unul pe celalalt mai mult, totul era de fapt un vis in mintile lor visatoare fara legatura cu realitatea, care li se parea mai moarta in lipsa celuilalt. Luntrasul se indaratnicea ca un copil si spunea ca nu vrea sa renunte la salcia lui desi stia ca nu o poate avea, asa sunt oamenii, isi spunea el, masochisti, si nu pot vedea fericirea fara suferinta, isi dadea seama ca e prins intr-o capcana, ca isi construieste singur capcana cu un fel de voluptate. Un prieten il sfatuise: Ai grija, insa asta nu rezona in el, caci inima e un organ de foc(cum auzise intr-un film) si stia ca vrea sa nu lase nimic din viata lui sa fie mai puternic decat inima lui. Un lucru incepea sa se clarifice in mintea lui: era nebun dupa salcie si ceva din el vroia ca astea sa fie singurele cuvinte pe care i le-ar spune. Asa ca, cu inima usoara s-a dus la ea, acolo unde era ea, si i-a spus: sunt nebun dupa tine, chiar daca imi dau seama ca nu ar trebui, chiar daca imi dau seama ca nebunia mea nu se poate concretiza in nimic, doar tu imi luminezi viata, doar tu poti sa intri cel mai adanc in sufletul meu si sa ma intregesti, in asa fel incat ma faci sa ma simt sigur pe mine si iubitor fata de ceilalti! Salcia se apleca spre el. Si deodata, imediat ce-si terminase tirada, tanarul isi dadu seama ca ceva se schimbase in el si nu se mai simtea in bataia vantului. Pentru prima oara se simtea zdravan si liber si nu mai simtea nevoia aceea dureroasa de a auzi cuvinte de alinare si imbarbatare de la salcia lui..

And we should consider every day lost on which we have not danced at least once. And we should call every truth false which was not accompanied by at least one laugh. Friedrich Nietzsche

Un lucru de-l cauti disperat, l-ai si pierdut Un om, de vrei sa il subjugi, l-ai si pierdut, La Dumnezeu, de-ncerci sa te retragi, l-ai si pierdut, In bani de-ti implinesti viata, ai si pierdut-o. Caci ce suntem noi oamenii mai mult decat Un fir de praf ce cauta alt fir Si-i fericit cand l-a gasit, Si-i trist cand vantul i l-a risipit. Dara noi, fire de praf, Sa nu uitam, Caci amintirea-i mult mai tare, Ca vantul, ori ca risipirea..