Inca din cele mai vechi timpuri meditatiile si gandurile marilor mistagogi au aratat ca ceea ce numim noi astazi viata (pe atunci numita timp) este explorare, cercetare sau incursiune, toate acestea spunand acelasi lucru. Omul este, mai spun ei, atoatenestiutor dar si, pe de alta parte, un neobosit si vesnic aflator, fara ca asta sa-l faca sa acumuleze vreo cunostinta, cunoasterea fiindu-i revelatie si senzatie resimtite dar imposibil de pastrat. Memoria ii poate spune doar cine este. Lumea (sau femeia) reprezinta marea enigma oferita nevoii sale de explorare, niciodata impacata, si vesnic se va intreba: cine sunt eu?
In ceea ce priveste viitorul, ei stiau deja ca, la sfarsit o vom lua de la capat, vom invata iarasi sa vorbim, si vom uita tot ce stiam. Vom scrie iar aceleasi carti, vom inventa iar aceleasi alfabete si vom vorbi iar aceleasi limbi, bineinteles altele. Credinta lor se baza pe faptul ca fiecare pas facut inainte este un pas facut inapoi, un lucru care se intampla fara vrerea omului, care-l apropie de inevitabil, in complicitate cu soarta noastra, aceea de a ne sfarsi odata, la fel ca o planeta sau ca o stea. Libertatea pentru ei era incompatibila cu omul, ceva de neindurat, o non-stare sau o non-existenta, atarnand sordida intr-un suflet de om. Era in schimb atuul divin.
Dezobisnuiti de exercitiul compasiunii, in ultimele lor cuvinte spuneau ca lumea e asa cum este, dar ca e frumoasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu