bloguluvaler

Sinceritate frate, poate facultate si viata de noapte. Pentru ca odata trecuta ziua el prinde viata, viata din el il prinde de picior. Incet incet, isi aminteste de visele si dorurile sale, isi spune ca are cearcanul melancoliei. Si nu se poate abtine, fiorul masochist e inca acolo, se intreaba daca nu cumva bucuria serii ii vine tocmai din tristetea zilei, si cu cat mai trista e Ziua cu atat mai fericita e Seara. Deodata are timp, tot timpul, pentru orice, fara prioritati si fara neglijari. Are loc intalnirea cu el si cu Dumnezeu la lumina lampii. Inca putin si s-ar imbraca sa iasa la plimbare in parc. Odata ajuns in parc, ar intra pe poarta dinspre vale, ar vedea bancile si copacii, bineinteles podetul si groapa in care n-a fost niciodata apa. Si s-ar plimba, un picior inaintea celuilalt, unu doi trei... Fara ganduri, s-ar stradui sa nu se gandeasca la nimic, s-ar stradui sa priveasca pentru prima data bancile si trotuarele. Ar fi satul pana peste urechi de ganduri, aceleasi si iar aceleasi, si totusi parca totdeauna noi caci tentante. Ar simti cu tristete ca totusi nimic nu-l mai impresioneaza, ca degeaba a iesit in parc la ora asta ca sa dardaie inutil pe o banca umeda, si sa priveasca aceiasi copaci indiferenti. Ar constata cu amaraciune ca nu de asta avea nevoie si ca iar s-a lasat pacalit de al sau "cearcan de melancolie". Ce atata melancolie, e la moda oare, sau ce? S-ar gandi ca poate nici nu exista si si-a inventat-o singur ca sa-si dea si el un rost. Sau ca sa-si justifice lipsa de implicare in ceva, orice, care de fapt vine din lenea sa generala. Caci, bineinteles, altceva e sa spui ca ai "cearcanul melancoliei" decat ca esti un lenes mare mare ca ala din "muieti is posmagii"? Si totusi chiar si asa, si chiar si acum e gata sa accepte lenea. Nu poti spune ca lenea e chiar absurda, josnica si lipsita de orice noima. Lenea e mai presus de toate...interesanta..si adevarata. Un lenes e totusi sincer cu el, macar atata sa recunoastem. Bineinteles ea nu aduce nimic bun, caci putine lucruri au intensitatea pe care o are lenea, si ea sigur nu e buna. Ea niveleaza toate aspectele vietii, te face indiferent la bucurii si tristeti la fel ca si iubirea dar opus. Si atunci vine lenea la un capat, iubirea la celalalt si speranta intre nu? Cam asa ceva.. Ce bine e cand nu mai speri, s-a terminat cu premizele vreunui dezastru major, te simti independent, poti respira mai liber. Si, bineinteles, e vorba de-o libertate sordida, libertatea de a privi copacii, cu muschiul ala care se catara intotdeauna de la nord. Doamne si ciorile astea care survoleaza zona. Se gandeste ca i-ar prinde bine un gainat fix intre ochi. Ar fi sigur cel mai adevarat lucru din seara asta in care mai bine ramanea acasa, fiindca si-asa ii vine cam greu acum sa se mai urneasca de pe banca asta care acum isi da seama ca fusese bombardata de escadrilele cu cioc. Ideea asta ii venise mai demult, si anume ca are o inertie prea mare. Greu se apuca de ceva si greu se opreste. Sa luam ca de exemplu seara asta. I-a luat cinci ore sa se hotarasca sa iasa in parc, cinci ore de hotarari si deshotarari chinuitoare de parca de iesirea in parc ar depinde fericirea vietii si acuma nu se mai poate ridica de pe banca. Parca-i bine pe banca asta, parca e si mai cald un pic.. Doamne, si o totala lipsa de chef ca sa mearga acasa. Caci, bineinteles, intoarcerea ar insemna acceptarea esecului iesirii in parc, ar insemna luarea de la capat al aceluiasi sir inutil de iesiri in parc si intoarceri acasa. Fara nici un rezultat. Ha ha, si el care tocmai zicea de speranta. Mda, si-a pus mari sperante in iesirea in parc, de parca s-ar fi asteptat sa se-ntoarca acasa cu fericirea vietii in brate. Hm..ar trebui totusi sa se ridice. Incet, absent, cu o ultima sfortare, cu un ultim efort, inapoi..inapoi.
Hm, think about it. Motanul intra incet in camera, il privi cu atentie si intelese totul.