Era o dupa-amiaza de iulie. Canicula trecuse si soarele de-abia coborase dupa blocuri lasand in urma umbra si o senzatie placuta de liniste pe care o ghiceai la toti oamenii care se incumetau in sfarsit sa iasa din apartamente macar pana la scara unde incepeau tot felul de activitati. Inca de dimineata imi pusesem in minte s-o iau pe prietena mea de la maica-sa si sa facem o baie la Ciorbesti. Ei nu i-am zis nimic, fiindca vreau sa fie o surpriza. Imi place s-o vad cum se lumineaza deodata la fata atunci cand aude o propunere care i se pare extraordinara. Cateodata se bucura asa de tare ca mi se arunca in brate si ma strange tare pana cand trebuie sa o desprind deget cu deget si sa o asez la loc ca sa pot sa-i povestesc mai departe. Asa mi-am petrecut dimineata, pe balcon, cu tigarile si cu o bere alaturi, cu o carte in mana si cu gandul la ea. Ai mei erau plecati pana la parintii lui maica-mea dar Dacia mi-era promisa pe dupa-amiaza. Ceasul se facuse 3 fara un sfert si incepeam sa intru la idei tocmai cand ii vad intrand in parcare. Zic "buuun", arunc cartea, ascund tigarile si ma apuc sa-mi pun in rucsac cateva lucruri necesare pentru scaldat.

Suntem sclavii propriei noastre coerente. Totusi, nimic nu e adevarat pentru totdeauna. Doar faptul ca intr-o zi vei muri. Adevarurile noastre dureaza atat timp cat le simtim, la fel ca un fluture care traieste o singura zi. Toate lucrurile se ineaca in moarte si perpectiva asta face ca totul sa ne para zadarnic, de netrait. Murim inainte de vreme si ne detasam de prezent, singurul moment in care avem sansa de a trai.

Cat de fragil, cat de instabil ne este echilibrul in aceasta succesiune de traume care ne este Viata. Si cat de usor te desprinzi de tine ca sa plutesti in deriva intr-un univers mental strain si intunecat. Prapastia se afla langa noi in fiecare moment si-i putem simti rasuflarea rece, tentatia de a aluneca inauntru, fermecati de propria-i plenitudine si libertate. Prins la mijloc intre tine insuti si lume, ramai fascinat de tentatia nimicului..

Într-o inimă zdrobită Într-o inimă zdrobită Nimeni nu-i primit Fără înaltul privilegiu De a fi suferit. Emily Dickinson

"Cel mai bun lucru pe care îl poţi face atunci când plouă este să accepţi ploaia." Henry W. Longfellow

viata capata sens doar prin iubire. cu cat suntem mai capabili de iubire si dedicare cu atat vietile noastre sunt mai bogate de sens . orice fel de iubire si daruire ne imbogateste. h hesse

fii credincios tie insuti si bun cu ceilalti. confucius. sunt un om in cautare, vesnic in cautare, si de obicei nu gasesc nimic, de cele mai multe ori ma trezesc intr un blocaj de care mi e rusine fata de ceilalti ceea ce ma face sa ma simt vinovat. imi spun ca singuratatea imi face rau si ca ea e cauza problemelor mele si mi pun sperante in ceilalti, dar stiu aceste sperante sunt desarte si ar putea reprezenta doar un remediu temporar si ca adevarata datorie pe care o am este sa ma adancesc in mine insumi si mai mult, sa mi intorc privirea de la aparentele lumii, sa incerc sa vad dincolo de ceea ce i la vedere. imi dau seama, si asta am intuit de cativa ani, ca nu ma identific cu ceea ce fac, si ca viata mea si calea pe care umblu ma impiedica sa fiu liber si sa fiu eu. m am deplasat intr o directie ce m a indepartat de mine insumi, am luat decizii care m au indepartat de mine insumi, urmand argumentele rationale si nu cele ale inimii, caci acestea mi au parut haotice si periculoase. sunt convins ca m am indepartat de mine insumi si ca in mine exista o discordanta care ma deprima si mi da un sentiment de nesiguranta si vulnerabilitate dar tocmai faptul ca spun lucrul asta si sunt sincer il vad ca pe ceva pozitiv si mi doresc sa pastrez contactul cu partea profunda si intima din mine, complet independenta de rigori sociale, profesionale sau materiale, sa o cultiv si sa o dezvolt. nu cauta realitatea in exterior. acum, mai mult ca oricand lumea e golita de realitati, oamenii sunt automate si principiul suprem productivitatea si banii.