ceea ce este real nu este aparenta ci ideea, esenta lucrurilor. brancusi soarele este caldura la care ne intoarcem cand ne este frig, copacul este viata pe care o imbratisam atunci cand vrem sa traim, apa este cea care ne curata si care dizolva mizeriile noastre pentru a ne mai da o sansa, cerul este libertatea, totul si nimicul, pierzania si moartea individului, pamantul este materia cu care te poti construi, o linie dreapta este darzenie si hotarare, este vointa de a nu te lasa invins, o linie curba este tandrete si mangaiere, un model repetitiv este o constiinta treaza. natura contine toate ingredientele armoniei.

Traia odata, in timpuri stravechi, pe niste meleaguri pe care demult nu a mai calcat picior de om, o salcie plangatoare ce crestea la malul unui lac. De o vreme, pe lacul doldora de pesti incepuse sa umble un baietan, vaslind in barca lui. Trecand pe langa mal, simti mrejele salciei cum il mangaiau pe cap si pe umeri, odata, de doua ori, incat, intr-o zi s-a oprit si a intrebat: Salcie draga, cu fir de naframa, cui duci tu dorul, sa-ti fiu eu odorul? Salcia atunci ii raspunse: Draga luntras, cu pieptul poznas, cand treci tu pe langa mine, simt cum bucurie-n frunze-mi vine. Salcia ii napadise gandurile, se gandea la ea zi si noapte, dimineata cu bucurie in suflet, iar seara cu tristete in suflet, salcia nu mai era o salcie ca oricare alta, ci devenise o parte din sufletul lui, si de fiecare data cand salcia ii mai spunea ceva, atunci cand vorbea cu acea parte din sufletul lui(si facea asta oricand vroia, fara nici o dificultate) el se bucura si pestii parca i se prindeau singuri in undita, aproape ca ii sareau in barca, pesti pe care la randul lui ii daruia satenilor, la fel si bucuria nici nu stia exact de unde-i venea(incerca sa nu se gandeasca) si o dadea in jurul lui unui om, unui caine, unui fluture sau unui copac, fara sa faca prea mare diferenta intre ei. Insa bucuria lui astepta alta bucurie si atunci cand cuvintele salciei lui nu mai veneau (le astepta in fiecare zi incepand cu ora 2 dupa amiaza) se intrista amarnic si in minte ii aparea un gand nelinistitor si se simtea el insusi ca o salcie care se misca in voia vantului. Isi schimbau cuvinte frumoase de cate ori se vedeau, insa stiau ca dragostea intre o salcie si un om nu poate exista, dar tocmai asta ii facea sa se doreasca unul pe celalalt mai mult, totul era de fapt un vis in mintile lor visatoare fara legatura cu realitatea, care li se parea mai moarta in lipsa celuilalt. Luntrasul se indaratnicea ca un copil si spunea ca nu vrea sa renunte la salcia lui desi stia ca nu o poate avea, asa sunt oamenii, isi spunea el, masochisti, si nu pot vedea fericirea fara suferinta, isi dadea seama ca e prins intr-o capcana, ca isi construieste singur capcana cu un fel de voluptate. Un prieten il sfatuise: Ai grija, insa asta nu rezona in el, caci inima e un organ de foc(cum auzise intr-un film) si stia ca vrea sa nu lase nimic din viata lui sa fie mai puternic decat inima lui. Un lucru incepea sa se clarifice in mintea lui: era nebun dupa salcie si ceva din el vroia ca astea sa fie singurele cuvinte pe care i le-ar spune. Asa ca, cu inima usoara s-a dus la ea, acolo unde era ea, si i-a spus: sunt nebun dupa tine, chiar daca imi dau seama ca nu ar trebui, chiar daca imi dau seama ca nebunia mea nu se poate concretiza in nimic, doar tu imi luminezi viata, doar tu poti sa intri cel mai adanc in sufletul meu si sa ma intregesti, in asa fel incat ma faci sa ma simt sigur pe mine si iubitor fata de ceilalti! Salcia se apleca spre el. Si deodata, imediat ce-si terminase tirada, tanarul isi dadu seama ca ceva se schimbase in el si nu se mai simtea in bataia vantului. Pentru prima oara se simtea zdravan si liber si nu mai simtea nevoia aceea dureroasa de a auzi cuvinte de alinare si imbarbatare de la salcia lui..

And we should consider every day lost on which we have not danced at least once. And we should call every truth false which was not accompanied by at least one laugh. Friedrich Nietzsche

Un lucru de-l cauti disperat, l-ai si pierdut Un om, de vrei sa il subjugi, l-ai si pierdut, La Dumnezeu, de-ncerci sa te retragi, l-ai si pierdut, In bani de-ti implinesti viata, ai si pierdut-o. Caci ce suntem noi oamenii mai mult decat Un fir de praf ce cauta alt fir Si-i fericit cand l-a gasit, Si-i trist cand vantul i l-a risipit. Dara noi, fire de praf, Sa nu uitam, Caci amintirea-i mult mai tare, Ca vantul, ori ca risipirea..

Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă.
Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.
Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc...(sau de ce n-am stofa de filozof)
Adevărata "măsură" a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin "lipsa de măsură", dorind "fără măsură", îndrăznind "fără măsură", iubind "fără măsură".

umilire

Ai impresia ca esti bun atunci cand faci un lucru generos? Nu, ce-am simtit in seara aceea n-as mai vrea sa simt. M-a dus cu gandul la alta seara, la fel de umilitoare pentru mine. Nu poti cere cuiva sa-ti faca pe plac, mai ales cand vezi cat de bine se simte. Si, din pacate tu nu te poti simti la fel de bine pentru ca nu esti facut din acelasi material. Si atunci incerci, si te amagesti ca o faci din iubire, din generozitate, joci un rol, te fortezi sa razi, sa dansezi, si in acelasi timp urli de durere. Sub zambetul tau in mintea ta iti spui ca esti groaznic pentru ceea ce faci. Si stii ca faci aceeasi greseala, aceea de a fi pe placul cuiva de dragul sau, din lasitate, din frica de a fi tu insuti, de a face fata singur la propria mizerie. Nu te simti singur atunci cand tu esti la pamant si ea este fericita? Nu te gandesti ca prezenta ta este inutila? Ca rolul tau e doar acela de a o proteja de privirile altora? Te multumeste acest rol? Bineinteles ca nu. Nu suntem generosi, nu suntem buni, si asta o simtim a doua zi, dandu-ne seama ca faptele alea bune sunt de fapt fapte rele, marinimiile lasitati, altruismul egoism, linistea haos.

Omul se naste ok. Nu stiu daca chestia cu pacatul original e adevarata, adica nu cred ca ne nastem bolnavi. Cred totusi ca traim ca sa ne vindecam. Adica, la un moment dat devenim bolnavi. Si asta din cauza ca, atunci cand suntem mici, nu suntem destul de copti, nu avem destul discernamant ca sa ne dam seama ce lucruri sunt bune pt noi, si ce lucruri ne pot face rau, si luam de bune multe lucruri care pana la urma ne fac rau. suntem vulnerabili, cu V mare. Mai departe, creierul nostru nu e de piatra, el e in continua interrelatie cu lucrurile inconjuratoare, cu ceea ce-i dam, cu ceea ce ni se intampla, si felul cum o luam. Astfel, raman urme, cate un pic, cate un pic, si imperceptibil, ne imbolnavim. Eram sanatoti si am devenit bolnavi. Astfel, cu contitia de a-ti fi dat seama de lucrul asta, ne ramane sa ne vindecam. Viata este un continuu proces de vindecare. Nu stiu cine ar putea spune ca n-a fost afectat, ranit, imbolnavit de nimic. Continuu proces de vindecare, in fiecare moment. Suntem nesatui de vindecare. Sa presupunem ca la un moment dat am reusi sa ne vindecam, what then? Probabil ca ne-ar ramane sa ne bucuram pur si simplu de sanatatea noastra, sau i-am invata pe altii cum sa se vindece, oricum pentru noi n-am mai avea mare lucru de facut.