In lipsa ordinii, ordinea este o crima. Fericiti cei care se pot ridica la inaltimea dezordinii din ei insisi, caci aceia vor gasi ordinea.

Paradisul vegetal

Totusi imi amintesc ideile. Era vorba de senzatii; cum ca prin cuvinte exprimam senzatii si... fiecare intelege ce vrea, pentru ca atunci cand e vorba de senzatii resimtite mai rar, limbajul e intotdeauna insuficient, cuvintele sunt imprumutate si mesajul adevarat aproape imposibil de transmis. Eficienta limbajului e maxima cand exprima intervalul de senzatii care e folosit cel mai des. Senzatia e ca intelegi, ca intrezaresti mai departe, in toate directiile, dar totul e foarte nesigur. Te gandesti: ok, pot sa intrezaresc ceva, dar cat de mult ar mai trebui ca sa ajung sa ma familiarizez cu noile privelisti si sa le controlez.

Stiu ca mi-am mai inchipuit tot felul de aforisme gen: A avea dreptate e un drog, sau A fi treaz e cel mai tare drog, sau Suntem de obicei ai multor altora, rar ai noua-insine.

Apoi am avut revelatia insignifiantei noastre. Am vazut totul de sus si am simtit cat de mic sunt, in imensitatea universului, si am zis ca omul e un fir de nisip constient. Si astfel, fiecare pas pe care-l facem, fiecare moment pe care-l trecem, traind totusi, devine culmea umilintei. Din cauza asta chiar avem nevoie de ceva mai inalt.

A, si mai era chestia cu luminita (de la capatul tunelului), care , nu-i asa, e simbolul sperantei sau asa ceva. Faptul ca o vezi, chiar neclar, e un lucru foarte imbucurator, dar tu totusi esti la fund, tocmai, prin contrast, si drumul pana la ea e intunecat. Bine, o intrezaresti, dar cat de mult mai trebuie ca sa ajungi la ea, ca sa o asimilezi in tine, sa te balacesti in ea. Luminita nu e sfarsitul, e inceputul, e nasterea, si totusi nu o intrezarim decat in momente de maxima intensitate, ca si cum sfarsitul nostru aici ar fi inceputul acolo. E clar, nu suntem facuti pentru asa ceva, putem doar intrezari acele taramuri indepartate, si asta de obicei trisand. Si totusi stim ca ele exista, si ca se poate trai acolo. Paradisuri indepartate...paradisul meu in seara aceea nu era luminos, pur si simplu nu puteam sa mi-l imaginez cu cer albastru cu norisori, soare prietenos, ma rog, alb si pufos, sau acea lumina orbitoare pe care o rezimti intens...nu, paradisul meu era verde inchis si foarte vegetal, apasator, alunecos si umed, ca un tunel printr-o vegetatie exotica necunoscuta...

„Nu vă daţi pe mâna literaturii dacă, având sufletul neguros, sunteţi ademenit de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decât suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi voi înşivă” Cioran

Din tot ce-ai invatat

Alege la un moment dat

Ce ramane,

Si ce dai la cane..

Destinul unui ou este acela de a lasa sa iasa un pui din el.

Ascultand Bach mi se da impresia de gravitate si aspiratie la un loc, de ingemanare a doua miscari in sensuri opuse, pe de o parte omenesc ce trage in jos iar pe de alta parte aspiratie spre ceva suprafiresc.

"Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre." N.S-dt